Monștrii se nasc sau sunt creați? Psihopatie, psihoză și ce spune știința

Serialele despre crime reale au reaprins fascinația publicului pentru mintea umană în formele ei extreme. Un exemplu recent este Monster: The Ed Gein Story, lansat de Netflix pe 3 octombrie 2025 [1]. Este al treilea sezon al antologiei Monster și dramatizează cazul lui Ed Gein, un bărbat din Plainfield, Wisconsin [1][2]. Descrierea sezonului, așa cum apare pe Rotten Tomatoes, conține o idee puternică: monștrii nu se nasc, ci sunt creați... de noi [1].

Sloganul surprinde o întrebare veche: comportamentul extrem vine „din naștere” sau este „creat” de viață? Răspunsul științei este mai nuanțat decât oricare dintre cele două variante.

Înainte de a merge mai departe, o precizare importantă. Un serial este o dramatizare. Criticii au observat că sezonul amestecă faptele reale cu scene inventate [2]. De aceea, în acest articol nu discut sănătatea mintală a unor oameni reali. Ca medic, nu pun diagnostice unor persoane pe care nu le-am evaluat, iar un serial sau o știre nu sunt o bază pentru așa ceva. Voi explica, în schimb, două noțiuni care se amestecă des în astfel de discuții, psihopatia și psihoza, și ce spune cercetarea despre rolul genelor și al mediului în fiecare.

Psihopatie sau psihoză? Două lucruri foarte diferite

Cuvintele seamănă, dar descriu lucruri diferite. Confuzia dintre ele nu este doar o greșeală de vocabular. Ea îi poate stigmatiza pe oamenii care trec printr-o psihoză.

Un lucru merită spus clar: schizofrenia, una dintre bolile în care apare psihoza, nu face de obicei un om violent [8]. În schimb, stigmatul și discriminarea față de persoanele cu schizofrenie sunt frecvente și duc la excludere socială [9]. Când o persoană cu psihoză este numită „monstru”, se face o nedreptate unor oameni care au nevoie de tratament și de sprijin.

Psihopatia: se naște sau se formează?

Psihopatia este descrisă de cercetători ca o combinație între comportament antisocial și anumite trăsături emoționale: lipsa vinovăției, lipsa empatiei și folosirea insensibilă a celorlalți [4]. Aceste trăsături se numesc în literatura de specialitate trăsături insensibile și neemoționale (în engleză, callous-unemotional). Tulburarea de personalitate antisocială surprinde bine partea de comportament, dar mai slab partea emoțională, considerată centrală în psihopatie [5].

Ce știm despre originea lor?

• Genele contează. Un studiu pe gemeni de 7 ani a arătat că trăsăturile insensibile și neemoționale sunt puternic influențate genetic [10]. Un alt studiu, pe peste 5.000 de perechi de gemeni de 16 ani, a găsit că genele explicau în jur de 58% din diferențele dintre adolescenți la aceste trăsături [11].
• Și mediul contează. În același studiu, mediul familial comun explica în jur de 26% din diferențe, ceea ce autorii au considerat neobișnuit pentru acest domeniu [11]. La copiii cu comportament antisocial, dar fără trăsături insensibile marcate, mediul familial a avut un rol mai important [10].
• Genele și mediul se influențează reciproc. Un studiu celebru, care a urmărit băieți de la naștere până la vârsta adultă, a arătat că o variantă a unei gene (MAOA) modifica efectul maltratării în copilărie. Copiii maltratați care aveau o anumită variantă a genei au avut un risc mai mic să dezvolte probleme antisociale [12]. Cu alte cuvinte, genele pot face un copil mai sensibil sau mai protejat față de ce trăiește.

Tulburarea de personalitate antisocială apare tot din combinația dintre gene și mediu, inclusiv abuzul în copilărie [6][7]. Ea se diagnostichează doar la adulți, după 18 ani, și doar dacă au existat probleme de comportament încă dinainte de 15 ani [6]. Asta arată că vorbim despre un drum lung, care începe în copilărie, nu despre un „monstru” care apare peste noapte.

Vestea bună este că trăsăturile insensibile pot fi recunoscute încă din copilărie, iar asta contează pentru evaluare și tratament [4]. În ce privește adulții, dovezile despre tratamentul tulburării de personalitate antisociale sunt încă limitate [6]. În general, la tulburările de personalitate recuperarea este posibilă [7].

Psihoza: vulnerabilitate plus experiență

Psihoza este uneori confundată, în mod greșit, cu trăsăturile antisociale. Sunt lucruri diferite, dar merită să punem întrebarea „născut sau creat” și aici. Și în cazul psihozei, răspunsul este: amândouă.

Gândește-te la o vulnerabilitate biologică precum la o pulbere, iar la stresul sever sau la traumă precum la o scânteie. Uneori, scânteia nu aprinde pulberea. Alteori, o scânteie mică, în condițiile potrivite, declanșează o reacție în lanț.

Ce se întâmplă în creier?

Timp de decenii, cercetarea a fost dominată de ipoteza dopaminei: ideea că schizofrenia și psihoza sunt legate de o activitate crescută a dopaminei. Versiunile vechi ale ipotezei s-au concentrat însă prea îngust pe dopamină [13].

Varianta actualizată propune că mai mulți factori de risc duc, în final, la aceeași modificare. Printre ei se numără complicațiile din sarcină și de la naștere, stresul și trauma, consumul de droguri și genele. Toți aceștia pot crește activitatea dopaminei într-o zonă profundă a creierului, numită striat [13]. Pe lângă dopamină, cercetătorii studiază intens și glutamatul, un alt mesager chimic, și felul în care cele două sisteme se influențează [14].

Concluzia este că psihoza nu poate fi redusă la „prea multă dopamină”. Iar biologia nu funcționează izolat de ce trăiește omul.

Ce rol are viața pe care am trăit-o?

• Adversitatea din copilărie. O meta-analiză a zeci de studii a arătat că abuzul fizic, emoțional sau sexual, neglijarea, moartea unui părinte și bullyingul în copilărie sunt asociate cu un risc de psihoză de aproximativ 2,8 ori mai mare [15].
• „Înfrângerea socială”. Unii cercetători propun că experiența îndelungată de a fi exclus din grupul majoritar ar putea crește riscul de schizofrenie. Dovezile cele mai solide pentru această ipoteză privesc migrația și trauma din copilărie. Legătura cu dopamina este susținută mai ales de studii pe animale; la oameni, dovezile sunt încă insuficiente [16].
• Convingerile despre sine și despre lume. Experiențele grele pot lăsa în urmă convingeri precum „Nu pot avea încredere în nimeni” sau „Sunt în pericol”. În psihoterapia cognitiv-comportamentală, omul învață să pună la îndoială gândurile și convingerile care nu îl ajută și să privească lucrurile și din alte unghiuri [17].

Totuși, un risc mai mare nu înseamnă o certitudine. Iar relațiile de sprijin, tratamentul și psihoterapia pot schimba evoluția.

Ce înseamnă asta pentru tratament?

Înțelegerea acestei complexități schimbă felul în care evaluăm și tratăm.

• Evaluarea completă. Un psihiatru nu se uită doar la simptomele de azi. Întreabă și despre copilărie, traume, relații, consum de substanțe și sprijinul pe care îl ai.
• Tratamentul combinat pentru psihoză. De obicei, tratamentul combină medicamentele antipsihotice cu psihoterapia cognitiv-comportamentală, intervențiile familiale și sprijinul social, de exemplu pentru școală, muncă sau locuință [3]. Organizația Mondială a Sănătății mai amintește psihoeducația și reabilitarea psihosocială [9]. Medicamentele nu se opresc brusc, fără medic, pentru că asta poate declanșa o recădere [3].
• Speranță realistă. Cel puțin una din trei persoane cu schizofrenie se poate recupera complet [9].

Dacă vrei să afli mai multe despre cum lucrează un psihiatru sau un psihoterapeut, găsești detalii pe paginile despre psihiatrie și psihoterapie, iar despre metoda cognitiv-comportamentală, în articolul CBT: ce este terapia cognitiv-comportamentală.

Cum putem reinterpreta sloganul „monștrii sunt creați de noi”?

Revenind la ideea din descrierea serialului, putem spune acum că ea simplifică prea mult. Comportamentul extrem nu este creat doar de societate și nici nu este scris doar în gene. El apare dintr-o țesătură de influențe biologice și de mediu, care se modelează una pe alta.

Ideea are totuși o parte adevărată. Mediul în care crește un copil contează. Abuzul, neglijarea și excluderea lasă urme [6][15][16]. Asta înseamnă că, ca societate, putem contribui la prevenție: prin sprijin pentru familii, protecția copiilor și acces la tratament.

A recunoaște această complexitate reduce stigmatul. O persoană cu psihoză nu este nici „rea din naștere”, nici un simplu produs al unui mediu toxic. Este un om aflat la intersecția unor forțe puternice, care are nevoie de ajutor specializat și de compasiune.

Concluzie: dincolo de etichete

Dezbaterea „născut sau creat” este depășită. Știința arată că sănătatea și boala psihică sunt rezultatul unei interacțiuni continue între genele noastre, creierul nostru și lumea în care trăim.

Mai arată și că psihopatia și psihoza sunt lucruri diferite. Bolile în care apare psihoza, cum este schizofrenia, nu fac de obicei un om violent [8], iar eticheta de „monstru” face mai mult rău decât bine. Serialele pot fi captivante, dar nu sunt manuale de psihiatrie. Dacă observi la tine sau la cineva apropiat experiențe ciudate, înspăimântătoare sau confuze, cel mai util pas este o evaluare de specialitate, nu o etichetă.

Surse

1. Rotten Tomatoes, Monster: The Ed Gein Story (Season 3), 2025. link
2. Wikipedia, Monster: The Ed Gein Story, 2025. link
3. NHS, Psychosis: Overview, 2023. link
4. Frick PJ, White SF, Research review: the importance of callous-unemotional traits for developmental models of aggressive and antisocial behavior, Journal of Child Psychology and Psychiatry, 2008. link
5. Strickland CM, Drislane LE, Lucy M, Krueger RF, Patrick CJ, Characterizing psychopathy using DSM-5 personality traits, Assessment, 2013. link
6. Merck Manual Professional Version, Antisocial Personality Disorder (ASPD), 2026. link
7. NHS, Antisocial personality disorder, 2024. link
8. NHS, Schizophrenia: Overview, 2023. link
9. Organizația Mondială a Sănătății (WHO), Schizophrenia, fact sheet, 2026. link
10. Viding E, Blair RJ, Moffitt TE, Plomin R, Evidence for substantial genetic risk for psychopathy in 7-year-olds, Journal of Child Psychology and Psychiatry, 2005. link
11. Henry J, Pingault JB, Boivin M, Rijsdijk F, Viding E, Genetic and environmental aetiology of the dimensions of Callous-Unemotional traits, Psychological Medicine, 2016. link
12. Caspi A, McClay J, Moffitt TE et al., Role of genotype in the cycle of violence in maltreated children, Science, 2002. link
13. Howes OD, Kapur S, The dopamine hypothesis of schizophrenia: version III, the final common pathway, Schizophrenia Bulletin, 2009. link
14. Howes O, McCutcheon R, Stone J, Glutamate and dopamine in schizophrenia: an update for the 21st century, Journal of Psychopharmacology, 2015. link
15. Varese F, Smeets F, Drukker M et al., Childhood adversities increase the risk of psychosis: a meta-analysis of patient-control, prospective- and cross-sectional cohort studies, Schizophrenia Bulletin, 2012. link
16. Selten JP, van der Ven E, Rutten BP, Cantor-Graae E, The social defeat hypothesis of schizophrenia: an update, Schizophrenia Bulletin, 2013. link
17. NHS, Cognitive behavioural therapy (CBT): Overview, 2025. link